Emil avea doar 8 ani cand mama i-a promis ca-l duce la un suc si prajitura, dar l-a parasit in gara. 3 ani a umbalt descult si in aceleasi haine si a dormit pe strazi. Dar ce s-a ales acum de el

Un tanar de 34 de ani, care timp de 17 ani, de la 8 la 25 de ani, a locuit pe strada si casa i-a fost gara din Lugoj, a reusit sa razbeasca si acum are o familie.
Povestea lui Emil Constantin incepe in 1990, in plina iarna, cand era doar un baietel de 8 ani care a venit cu mama lui in gara si s-a trezit singur.

Mama lui i-a promis ca il duce la o prajitura si la un suc. A acceptat bucuros, dar cea care l-a nascut si trebuia sa aibe grija de el l-a parasit. Avea 8 ani, o pereche de pantaloni, un tricou si ciorapi de lana. Si era descult. Trei ani a umblat descult, in aceleasi haine.

„Si acum imi amintesc cat am plans, cat ma uitam in toate directiile sa vina mama, credeam ca eu sunt de vina ca m-am ratacit… am plans mult… parca acum a fost, dar m-am ferit de rele. Dupa o perioada m-am pus pe tren si cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la Lugoj. Aici am avut intelegere, am dormit intr-un loc calduros langa centrala termica.

Oamenii imi dadeau de mancare, ii ajutam la bagaje. A fost greu, nu pot descrie, am stat aproape 2 ani si in gara la Caransebes, dar eu am avut incredere in bunul Dumnezeu ca ma va ajuta si asa a fost”, spune Emil Constantin.

Manca din mila oamenilor, cauta in gunoaie ca sa supravietuiasca, iar cand a primit primul borcan cu supa calda a izbucnit in lacrimi de fericire. Povestea sa este impresionanta nu pentru ca a reusit sa razbeasca printre nedreptati, ci pentru ca are si acum o seninatate in vocea si modul sau de viata, de a lua lucrurile asa cum sunt, si este un exemplu de viata pentru cei care, desi au de toate, se plang atat usor.

„Mi-am dorit intotdeauna o familie! Mama, am inteles mult mai tarziu, ca ma facuse cu altcineva si tata nu m-a vrut. Avea acasa 10 copii si numai pe mine m-a instrainat. M-am dus la ea acum, adult fiind, si nu m-a putut privi in ochi, nu a vrut sa-mi ofere niciun raspuns.

I-am spus ca nu sunt suparat pe ea si ca o iubesc oricum, pentru ca Dumnezeu imi da dragostea si puterea sa iert”, a mai spus Emil.

In gara, unde si-a trait jumatate din viata, toata lumea ii spunea Marius, pentru ca el, la acea vreme, nu mai suporta numele de Emil Constantin pe care mama sa i-l daduse:

„Uram tot atunci, inclusiv numele meu. Am vrut sa ma cheme Marius si asa ma cunoaste toata lumea in Lugoj. Sa stiti ca lumea a fost buna cu mine, dupa un timp. Daca la inceput am luat bataie constant, in special de la politisti, dupa un timp toate bisericile m-au ajutat.

De la Biserica Greco-Catolica am casa unde stau in chirie si Biserica Baptista m-a preluat in comunitatea sa. Nu am scoala, nu am facut nicio clasa, nu am stiut sa citesc si am invatat din Biblie, asta e cartea mea, e viata mea si pastorul Olariu mi-a fost tata. Tot ce sunt astazi ii datorez lui si lui Dumnezeu”, spune Emil.

Acum, Emil Constantin este un alt om, are familia sa, si o are pe Lois, fetita sa in varsta de 6 ani. Despre aceasta fericire spune ca tot Dumnezeu i-a daruit-o, dupa ce sotia sa a pierdut alte doua sarcini.

„Cu sotia mea este o alta poveste, mi-aduc aminte ca mi-au trebuit un an si 4 luni sa o pun pe picioare, era salbatica, murdara, nearanjata si plina de ura.
A trait intr-o familie cu multi frati in judetul Timis si ea era problema… are handicap pentru ca la 7 luni a facut meningita si a ramas cu probleme la creier si la 28 de ani m-a vazut la televizor si i-a spus tatalui ei ca pe mine ma vrea.

Si tatal ei a facut rost de numarul meu de telefon, dupa ce am aparut la televizor cu un reportaj despre viata mea si dupa 4 ani a fost redifuzat. A pus mana pe telefon si m-a sunat. A spus «am o fata pe care vreau sa ti-o dau tie». Si de atunci am iubit-o neconditionat.
A fost greu, nu stia sa faca nimic, eu am invatat-o cum sa fie curata, cum sa faca curat in casa, cum sa ne gospodarim, pentru ca eu, chiar daca am trait pe strazi, mi-a placut sa fiu curat”, mai povesteste Emil.
Acum, sigurele lor venituri sunt pensia de handicap a sotiei si banii castigati de Emil ca zilier.

„Eu am stiut ca ma asteapta o viata grea. Nu ma plang de munca.
Oamenii ma cheama sa sparg lemne, sa ajut in casa, la gradina, orice. Cel mai mult ma bucur cand ma invita in biserici. Am spus povestea noastra si o repet in toate bisericile baptiste unde sunt chemat”, incheie povestea sa baiatul care si-a croit cu greu propriul drum intr-o viata in care nu spera, candva, ca va pleca de pe peroanele garii.