O căsuţă de poveste din România, veche de aproape două secole, atracţia turiştilor

CASĂ BĂTRÂNEASCĂ LA RĂSTOCI, JUDEŢUL SĂLAJ

O căsuţă desprinsă din poveşti, cu un acoperiş din paie susţinut de pereţi din bârne, acoperiţi cu lut, veche de circa două secole, supravieţuieşte în mod miraculos pe unul din malurile Someşului, în localitatea sălăjeană Răstoci. Sufletul căsuţei – în care electricitatea, gazul sau apa nu au avut curajul să pătrundă – este menţinut încă viu de o bătrână cu o vitalitate şi un optimism greu de imaginat pentru o persoană ce duce pe picioare aproape nouă decenii de existenţă.

Pentru a ajunge de la Zalău la Răstoci, primul punct de reper este micuţul oraş Jibou, mai cunoscut astăzi pentru frumoasa sa grădină botanică şi Castelul Wesselenyi decât ca importantul nod feroviar din perioada în care CFR nu avea intenţii de privatizare.

Într-o însorită zi de mijloc de mai, privirea călătorului este atrasă, după ce treci de Jibou, Var şi Surduc, de creste muntoase ce curg, împreună cu şoseaua, pe celălalt mal al râului Someş. Arborii de un verde crud şi gresiile de Cliţ sunt doar o parte a rezervaţiei peisagistice Stanii Cliţului. Nu departe de şosea, în aceeaşi zonă, bine ascunsă de privirile neiniţiaţilor, este peştera de la Cuciulat, celebră pentru căluţul rupestru pictat aici în urmă cu mai bine de 10.000 de ani.

Satul Răstoci nu se lasă nici el mult aşteptat, însă în goana maşinii o clipă de neatenţie te poate face să treci nepăsător pe lângă o căsuţă desprinsă parcă din poveşti. Imediat după o curbă strâsă, la câţiva metri de şosea, înconjurată de arbori cu coroane bogate, se află o casă mică, ce respiră frumuseţe, linişte şi simplitate. Are doar o încăpere cu două ferestruici şi o tindă, cu un acoperiş tradiţional de paie. În prag stă tanti Iulica, o figură caldă şi zâmbitoare, ascunzând sub o năframă înflorată aproape nouă decenii de viaţă patriarhală. E mereu bucuroasă de oaspeţi, fie că ei vin din Austria, Germania, de peste ocean sau doar de la câţiva kilometri depărtare. Nu de puţine ori, trecătorii fac un scurt popas pentru a fotografia bijuteria arhitecturală şi, poate, pentru a schimba câteva vorbe cu gazda primitoare.

“Eu cred că nu este zî (zi – n.r.) să nu oprească maşini să o fotografieze. Anul trecut, într-o duminică, am avut din Austria 20 de studenţi care au vrut toţi să se pozeze cu mine. De multe ori zâc: asta-i vila me\’. Degeaba, că oriunde ar fi o casă sau o vilă, nu mere nimeni să o fotografieze. Mulţi mi-au spus că să pun taxă la intrare, dar mie-mi pare bine că mă caută cineva, nu să plătească”, povesteşte râzând tanti Iulica.
Deşi are doar două încăperi, casa construită din bârne de stejar acoperite cu lut se ţine încă bine la cele aproape două secole pe care proprietara bănuieşte că le are. Doar acoperişul de paie a trebuit înlocuit, pentru că cel vechi nu mai făcea faţă.

“Aci s-o născut tata meu. Şi tata-i din \’897 născut. Şi aci s-o născut, în casa asta. E demult casa, cred că cam de potriva bisericii (biserica de lemn din Răstoci, datată 1828 – n.r.). Încă o mai păstrez, că numa\’ amu am acoperit-o. Că m-o fo\’ plouând în casă şi am avut ceva bănuţi adunaţi şi am acoperit-o. Am pensie de 400 de lei. Ş-apoi d-acole tot am pus eu un pic acolo, un pic apoi, până s-o adunat. M-o costat 55 de milioane (lei vechi – n.r.). Până mai pot o mai grijesc, o mai păstrez”, se destăinuie bătrâna.

Un calcul simplu arată că doar reparaţia acoperişului înseamnă circa 14 pensii lunare, asta fără a mai pune la socoteală necesităţile financiare cotidiene, chiar dacă tanti Iulica sau Iuliana Câmpean – după numele din buletin – nu plăteşte facturi, pentru simplul motiv că nu are în casă nici electricitate, nici gaz şi nici măcar apă curentă. Familia Irimuş, vecinii de peste drum ce o ajută uneori în treburile gospodăreşti, o admiră sincer, atât pentru modul optimist de a privi viaţa, cât şi pentru spiritul ei de economisire şi modul cum întreţine casa.

“Are un pic de pensie, e destul de economicoasă, se descurcă. Şi-a făcut şi un pic de depozit bancar, să aibă pentru înmormântare. A lucrat şi în CAP, dar i-a plăcut lucrul de mână: dantelă, tricotat. Făcea pentru bani. A fost foarte economă, şi-a lucrat o bucăţică de pământ şi şi-a produs minimul necesar. E curată, e ordonată, e calculată, lucidă, stăpână pe ea”, afirmă Maria Irimuş.

Trecând pragul căsuţei, intri parcă într-o lume încremenită în timp, într-o lume a interioarelor ţărăneşti de acum mai bine de un secol. Câteva farfurii vechi de ceramică sunt aliniate, din loc în loc, la înălţimea privirii, pe pereţii de lut, zugrăviţi cu var alb. Alături de farfurii, icoane şi fotografii înrămate, cu familia sau cu vizitatorii ce au dorit să se imortalizeze lângă căsuţă. Într-un colţ al camerei e cuptorul, ce impresionează ca formă, chiar dacă nu mai funcţional. Pe el, câteva cutii de cafea solubilă, probabil pline cu mirodenii, sunt singura dovadă a timpului prezent. În rest, două paturi, o masă, o laviţă şi câteva scaune completează mobilierul.

În podul casei, unde se ajunge din tindă, urcând pe o scară de lemn, bliţul aparatului foto scoate în evidenţă câteva bucăţi de slănină şi alte afumături de la porcul pe care tanti Iulica l-a tăiat de Crăciun. În grădină are câteva rânduri de cartofi şi pentru găinile din curte a plătit unui consătean să semene 15 ari de porumb.

“Încă aşe cum îs, nu duc lipsă de nimic. Din puţân, mă descurc. Că nu-i mult să nu treacă şi puţân să nu ajungă Doamne-ţi mulţam, că mă descurc. Picioarele astea numai mă omoră. Umblă de mult”, spune bătrâna, fără a se plânge prea mult de gonartroza de care suferă de ani buni şi o împiedică să mergă chiar şi numai până la biserică.
Povestea vieţii ei este una nu întotdeauna veselă, dominată în ultimii 46 de ani de singurătate. Singurul frate a murit la vârsta de trei ani, părinţii au decedat şi ei de tineri, iar în dragoste pare a nu fi avut noroc.

“A fost căsătorită doar câteva luni. Bărbatul ei a fost de aici şi mai mult cred că părinţii au îndemnat-o să facă pasul, că a avut şi pe altcineva, dar nu s-au învoit părinţii. În cele din urmă au divorţat. Părinţii ei au fost morari, la o moară lângă Someş, dar au murit tineri”, îşi amintesc vecinii.

Casa din Răstoci nu este doar un subiect de admiraţie pentru trecători, ci şi un obiect de patrimoniu care ar trebui protejat pentru a putea fi admirat şi de generaţiile viitoare. Cel puţin aşa crede arhitectul Valeria Lehene, referent de specialitate în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Sălaj. “Casa ar merita să fie inclusă în lista de monumente. În momentul în care se actualizează Planul Urbanistic General al comunei se face studiul istoric, iar cel care face studiul ar trebui să remarce clădirile tradiţionale care se păstrează mai bine. Nu e neapărat să le incluzi în lista de monumente, dar prin PUG le poţi proteja. Dar aceasta este o casă care ar merita de-a dreptul clasată, adică inclusă pe lista monumentelor istorice ce sunt protejate”, explică Valeria Lehene.

Legislaţia în domeniul protejării patrimoniului material spune că orice persoană interesată poate cere introducerea unei clădiri pe lista monumentelor istorice. Direcţia de Cultură nu poate face însă acest demers, dar Valeria Lehene afirmă că va sprijini pe oricine va avea o astfel de iniţiativă.

Şi asta pentru că e o căsuţă de poveste veche de aproape două secole, care merită să fie mai mult decât o poveste spusă de localnicii din Răstoci, peste alte două secole.

Video:
“Tanti Iulica şi căsuţa ei din Răstoci”, Salajul PursiSimplu/youtube.com

Sursa: turismistoric.ro