Povestea unei românce căsătorită cu un arab: „Urlam fără încetare și îl imploram să îmi aducă îngerașul acasă”… Ce i-a făcut bărbatul și ce s-a întâmplat cu fetița ei:

Eram ca intr-un film, nu imi venea sa cred. Intr-o seara in timp ce eram acolo, rasfoind prin lucrurile fetitei am gasit un jurnal in care scria “Sunt cel mai nefericit copil de pe pamant. Nu ma iubeste nimeni si sunt pe un drum fara sfarsit”.

Numele meu este Birdea Margareta, locuiesc in Cluj si vreau sa fac publica povestea mea, care o sa vi se para rupta dintr-un film.
M-am casatorit in urma cu 13 ani cu un arab din Palestina, fara a sti ce poate implica o astfel de relatie.

Eram o fata de la tara fara experienta de viata si foarte naiva. Nu stiu daca as putea sa spun ca am avut perioade de fericire alaturi de el, din cauza incompatibilitatii dintre noi si a modului total diferit de viata cu care era obisnuit fostul meu sot.

Din punctul lui de vedere si al majoritatii cetatenilor de origine araba, femeia este acel obiect de care se folosesc pentru a le face menaj, mancare si nu in ultimul rand copii, cat mai multi daca se poate…

Chiar si mama mea imi spunea ca trebuie sa imi duc crucea…

Eram disperata pe masura ce trecea timpul deoarece constientizam ca mi-am distrus viata. Imi venea greu sa divortez. Ma gandeam cum voi fi privita de lumea din jur… Chiar si mama mea care imi era foarte apropiata imi spunea ca trebuie sa imi duc crucea, ca nici altul nu este mai bun…

Eram anul intai la facultate cand m-am casatorit. Eu nu aveam voie sa ies nicaieri cu colegii, dar cel mai grav era ca nici el nu ma scotea nicaieri. Eram suparata, dar in prostia mea ma gandeam ca voi face tot ce imi sta in putinta pentru a ramane alaturi de barbatul cu care m-am casatorit.

Asa ca, dupa 2 ani, la insistentele lui, am fost de acord sa facem un copil. Credeam ca acest lucru il va schimba, credeam ca isi va schimba modul de viata de dragul copilului. Ma insela insa cu cine ii iesea in cale. Iar eu parca ma incapatanam si mai rau si parca si mai tare ma ambitionam sa lupt pentru el. Eram intr-o continua competitie cu femeile din viata lui. In anul 2001, a venit pe lume fiica noastra Sarah, o minune de copil… dar, din pacate, schimbari in bine nu erau la sotul meu. Eu ma imparteam intre scoala si fetita mea, care era si este totul pentru mine.

Eram disperata, urlam incontinuu si il imploram sa imi aduca ingerasul acasa

In anul 2009, dupa multe insistente am fost de acord sa las fetita sa plece in vacanta la bunicii din Palestina, insotita de cumnatul meu, sotia lui (tot romanca) si fetita lor. Eu si sotul meu am ramas in Romania.

Desi initial sovaiam si nu prea eram de acord sa o las sa plece cu rudele, pana la urma m-a convins ca va fi doar pentru o perioada de doua saptamani pentru ca fetita sa-si cunoasca mai bine bunicii si verisorii…

Dupa o saptamana, primesc insa vestea ca vrea sa plece si el in Palestina la familia sa si promisiunea ca se va intoarce impreuna acasa cu fetita.

Pana aici nimic de banuit… In acea perioda, eu aveam o afacere care mergea foarte bine si nu puteam lipsi de la serviciu. Dupa zece zile, timp in care vorbeam zilnic cu fata mea la telefon si nu banuiam nimic, imi spune ca a decis sa lase copilul acolo un an la scoala ca sa invete limba.

In acel moment am simtit ca cerul s-a prabusit peste mine. Eram disperata. Urlam incontinuu si il imploram sa imi aduca ingerasul acasa. Din pacate, zilele treceau si ma lasa sa vorbesc din ce in ce mai rar cu fetita mea. Eram innebunita… Simteam ca nu vrea sa o mai aduca, iar pentru mine acest lucru inseamna sfarsitul lumii. Cand vorbeam cu fetita la telefon, plangea. Iar el ma ameninta spunandu-mi ca daca o mai fac sa planga, nu ma mai lasa nici macar sa vorbesc cu ea.

Viata mea era daramata. L-am urat din tot sufletul meu…

Nu puteam dormi, nu puteam manca. Plangeam incontinuu. Nu stiam unde sa ma duc si ce sa fac pentru a-mi recupera copilul. Asa ca am inceput sa bat la toate usile posibile pentru a cere ajutor (ambasada, consulat, politie, ministerul de externe, avocati, procurori, judecatori etc.), dar cu fiecare vizita a mea la toate aceste institutii veneam acasa tot mai disperata. Mi se spunea foarte politicos ca, din pacate, nu se poate face nimic. “Nu exista acord intre Romania si Palestina si nu se poate interveni in nici un fel”….

Viata mea era daramata. Dupa trei luni, sotul meu s-a intors acasa singur, asigurandu-ma ca o va lasa acolo doar un an. L-am urat din tot sufletul meu. L-am urat pentru ce mi-a facut atat mie, cat si ingerasului meu care plangea incontinuu.

Vazand ca nu am nicio sansa pe cale legala, m-am gandit sa incerc sa imi joc rolul de sotie iubitoare pentru a nu pierde si ultima farama de speranta. Dar in acelasi timp, fara sa stie el, am tot insistat cu tot felul de memorii la Ministerul de Externe, ambasada, avocati…
Nu mai faceam nimic altceva decat sa ma interesez cu disperare asupra modului in care mi-as fi putut aduce fetita acasa. A fost cel mai greu an din viata mea!

Simteam ca nu vrea sa o mai aduca, speram totusi ca ii va fi mila de ea si de mine. S-a intors dupa un an in Palestina spunandu-mi ca o va aduce inapoi acasa sip e fetita la intoarcere. Eram in al noualea cer… Aveam sperante ca imi voi strange iarasi puiul in brate.

A hotarat totusi sa o mai lase un an acolo

La o saptamana dupa ce a ajuns acolo, iarasi mi-a dat o veste bomba: a hotarat totusi sa o mai lase un an acolo. Toate visurile mele s-au spulberat intr-o secunda. Eram aruncata la pamant!!!

In acel moment i-am spus sotului meu ca voi divorta si ca voi pleca pentru totdeauna din viata lui. In urmatoarea zi am plecat din apartamentul in care locuiam. M-am mutat la niste prieteni care mi-au acordat tot sprijinul din lume, oameni extraordinari, in adevaratul sens al cuvantului.

Am intentat actiunea de divort si am obtinut ordonanta presedintiala pentru custodia fetitei pe perioada divortului. Din pacate, era doar o hartie… Iubita mea nu era langa mine. Nu aveam niciun ban in buzunar, fetita imi era luata, iar eu eram distrusa.

Am inceput sa caut pe internet tot felul de persoane dubioase care m-ar fi putut ajuta sa o rapesc. Timp de doua-trei luni am fost intr-un stres maxim: doar in fata calculatorului si cu mana pe telefoane, incercand sa gasesc pe cineva care m-ar fi putut ajuta.

Eram in culmea disperarii… Venise vara deja. Prietenii mei au facut tot posibilul sa ma convinga sa merg cu ei la mare pentru o saptamana: “trebuie sa iti reincarci bateriile altfel innebunesti”.

Intamplarea a facut sa aflu ca in acea perioada se mai afla in vacanta la mare si o persoana sus-pusa care ne-ar fi putut ajuta.

Ma legam de orice firicel de ata, vedeam un posibil salvator in oricine. Am mers la conacul de la mare al aceststei persoane si i-am implorat in genunchi pe agentii SPP sa ma lase sa vorbesc cu acest om, dar din pacate nu i-am putut induiosa. Inca o dezamagire… Inca o speranta spulberata…

Dar nu puteam sa renunt. Impreuna cu prietenii mei am hotarit sa incercam sa ajungem la conac inotand. Din pacate, cu cat ne apropiam de malul de la conac, cineva ne tot striga de pe tarm si ne facea semn sa iesim afara. Am continuat sa inotam… La un moment dat, am vazut cum doua persoane de la mal intra in viteza in apa si se indreapta inspre noi.

Erau doi barbati masivi care ne-au spus cu o voce raspicata: “Iesiti afara daca nu vreti sa va bag cate un plumb in voi ca sa ajungeti la fund!”.

Ne-am speriat si ne-am intors din drum. Am inceput sa plang, iar unul dintre acei ,,calai” ne-a insotit pana la sezlong. A inceput sa ne interogheze – cine suntem si de ce am vrut sa mergem acolo. I-am spus cu sufletul sfasiat povestea mea.

A ramas impresionat, am facut schimb de numere de telefon si mi-a promis ca va incerca sa ma ajute. In sfarsit, vedeam o luminita la capatul turneului. Am venit de la mare si dupa 2 zile am si plecat la Bucuresti. Aveam sperante mari…

Cu ajutorul acestui barbat am ajuns in legatura cu cineva de la SRI. Aventura mea continua… Mi-au luat datele intr-un local intunecos, unde nu le puteai vedea fetele si mi-au promis ca ma vor ajuta.

Citeste continuarea: Povestea unei românce căsătorită cu un arab: