Rugăciunea Inimii dezvoltă forţa interioară şi conduce pe calea mântuirii

Rugaciunea Inimii

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cele câteva cuvinte simple formează una dintre cele mai puternice rugăciuni, care poate conduce spre cele mai adânci taine ale contemplaţiei. Numită Rugăciunea Inimii sau Rugăciunea Isihastă, ea dă omului puterea de a se mântui, de a birui necazurile şi puterea vrăjmaşilor. Mişcarea isihastă, cea în jurul căreia a fost cunoscută Rugăciunea Inimii, îşi are originea în vremea Sfântului Simeon Noul Teolog (secolul X-XI) şi s-a dezvoltat sub învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, în urma experienţelor proprii.

Sfântul Isaia, sihastrul egiptean, spune despre Rugăciunea lui Iisus că este „oglinda minţii şi felinarul conştiinţei”, iar Sfântul Ioan Sinaitul a comparat această rugăciune cu o voce liniştită ce se aude neîncetat într-o casă: toţi hoţii o pândesc, dar dau bir cu fugiţii când aud pe cineva păzind acolo, înăuntru. Casa este inima, hoţii sunt ispitele, iar vocea păzitorului este rugăciunea neîncetată. Hristos este păzitorul însuşi, iar astfel, prin rugăciune, casa este ocrotită mereu şi ţine potrivnicii la distanţă.

Îngerul Domnului i-ar fi dezvăluit-o Sfântului Macarie

Mulţi dintre marii duhovnici ai Ortodoxiei româneşti au practicat Rugăciunea Isihastă şi au lăsat multe sfaturi despre ce înseamnă şi cum se practică. Din învăţăturile Sfântului Ioan Iacob Hozevitul aflăm că cel care ar fi dăruit omului rugăciunea ar fi fost chiar Îngerul Domnului, care a răspuns rugăciunilor Sfântului Macarie. „Şi l-a întrebat Sfântul Macarie pe Îngerul Domnului, care i s-a arătat spre a-l învăţa tainele neştiute, şi i-a zis: «Te rog, spune-mi mie ce rugăciune i se potriveşte monahului?». Şi i-a zis lui: «Dacă omul are ştiinţă de carte, să zică Psalmii lui David (Psaltirea) sau Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!»”, i-a răspuns îngerul, şi puterea acestei rugăciuni a devenit cunoscută multor monahi, care, indiferent cât de ştiutori de carte ar fi fost, au practicat-o cu sârguinţă şi s-au mântuit.

Treptele Rugăciunii Inimii le găsim în „Filocalia”

Practicarea cu succes a Rugăciunii Inimii implică mai multe trepte, care au fost destăinuite lumii de marii duhovnici sau sceţi din vechime, dar şi din epoci recente. Aceste trepte sunt următoarele:

Rugăciunea vorbită: primul stadiu al rostirii, în care mintea repetă neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Întreaga atenţie este focalizată pe această rostire, astfel, gândurile răzleţe încetează să ne mai sustragă. Mintea atunci este automat orientată în interior;
Rugăciunea minţii în inimă sau introspecţia: este momentul în care devenim conştienţi de natura noastră, de gândurile, de emoţiile noastre, pe care acum le percepem, le analizăm. Facem introspecţie. Se instalează starea de calm profund, de siguranţă. Se dezvoltă forţa interioară şi descoperim o focalizare mai bună. „Mintea petrece fără ieşire în interiorul inimii în timpul rugăciunii.

Aici se află toată esenţa lucrării”, spunea părintele Cleopa. În acest stadiu, atenţia trebuie direcţionată în inimă, lucru ce în unele cazuri se întâmplă spontan;
Rugăciunea neîncetată sau cea care se mişcă de la sine – beatitudinea: în acest stadiu apare beatitudinea, starea permanentă de bucurie, aşa-numita „dulceaţă duhovnicească”.

Rugăciunea devine aici neîncetată, în sensul că în acea stare beatitudinea din inimă devine continuă chiar şi în timpul desfăşurării acţiunii zilnice, chiar şi când vorbim sau dormim. „Eu dorm, dar inima-mi veghează” („Cântarea Cântărilor”). „Inima, cu fiecare zvâcnitură, repetă singură cuvintele rugăciunii… încetai să mai pronunţ rugăciunea şi nu mai făceam altceva decât să ascult cu băgare de seamă ce spunea inima. Ochii mi se scufundă înlăuntrul ei şi apăru un sentiment intens de fericire” (Pelerinul Rus);

Rugăciunea curată – contemplaţia: aici, „rugăciunea dă naştere unei contemplaţii… cel care trăieşte o astfel de contemplaţie cunoaşte o stare de extaz şi devine asemenea unui trup părăsit de suflet” (Sfântul Isaac Sirul). În acest extaz, în care mintea nu mai poate mişca, rămâne doar conştiinţa care contemplă. Aici apare „o lumină ce străluceşte ca soarele, ce izvorăşte din adâncul inimii”;

Vederea duhovnicească (Sfântul Isaac Sirul) sau rugăciunea fără de rugăciune: „De îndată ce mintea a trecut dincolo de rugăciunea curată, nu mai există nici simţiri, nici lacrimi, nici stăpânire, nici libertate, nici smerenie, nici… nici… nici lumea asta sau cealaltă. Aşadar, nu există rugăciune dincolo de rugăciunea curată… Trecând dincolo de marginile ei, intrăm în starea de extaz şi nu mai suntem în rugăciune. Aceasta este viziunea”.

„Arsenie Boca m-a învăţat că trebuie lipită de respiraţie”

Despre tehnica rugăciunii ne-a lăsat scris Arhimandritul Teofil Părăian, cel care s-a nevoit la Mănăstirea Constantin Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, alături de părintele Arsenie Boca. În lucrarea sa „Veniţi de luaţi bucurie”, a vorbit despre această rugăciune tainică. „Pe mine m-a învăţat părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească!, în 1942, cum să fac această rugăciune, lipind-o de respiraţie. Şi anume a zis aşa: să spun cu mintea – deci cu cuvântul gândit – «Doamne» între respiraţii; concomitent cu inspirarea, deci trăgând aerul în piept, să zic: «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu» şi expirând, dând afară aerul din piept, să zic: «miluieşte-mă pe mine, păcătosul».

Aceasta nu e o condiţie necesară pentru mântuire, adică acela care zice pe respiraţie se mântuieşte, şi cel care zice altfel nu se mântuieşte. Important e să fii angajat în rugăciunea aceasta, în metoda aceasta de curăţire a sufletului”, preciza părintele duhovnic.

„Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură”

De asemenea, Dumitru Stăniloae scria care este secretul coborârii minţii în inimă. „În rugăciunea curată este vorba despre unirea minţii cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece; o rugăciune care se face doar cu inima este o rugăciune pur sentimentală, care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va da în Hristos. Este o rugăciune fără orizont şi fără perspectivă; o rugăciune în care nu ştim de ce să-I mulţumim lui Dumnezeu, pentru ce Îl lăudăm, nici ce să-I cerem”.

„Linişteşte mintea şi are putere mare”

Părintele Cleopa, de la Sihăstria, spunea că Rugăciunea Inimii înseamnă „întoarcerea minţii la inimă şi intrarea minţii în inimă în vremea rugăciunii, aşa cum ne-a învăţat Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos: «Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închide uşa ta şi roagă-te Tatălui tău, şi Tatăl tău care este întru ascuns îţi va răsplăti ţie». Mintea se risipeşte căutând multe cuvinte. Zi o rugăciune scurtă, dar adeseori. Auzi: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul sau păcătoasa!» Ştiţi voi câtă putere are aceasta? Întreabă-l pe Sfântul Apostol Petru! Nu ni s-a dat nouă armă mai puternică sub cer ca numele lui Iisus Hristos”.