Sotul ideal nu o striga pe sotie pe nume. Care trebuie sa fie numele adevarat al femeii dupa casatorie

Arhimandritul Efrem vorbeste intr-o predica despre taina casatoriei si felul in care trebuie sa se comporte sotii pentru a fi in acord cu preceptele bisericesti.

Sotii ortodocsi trebuie sa fie constienti de faptul ca amandoi se impartasesc de pacat si de greseli. Trebuie insa ca la baza familiei sa fie o comuniune in Hristos prin taina Bisericii – este foarte important! „Ceea ce Dumnezeu a unit omul sa nu desparta”. Nu cred ca este posibila vreo casatorie fara acordul lui Dumnezeu.

Daca Dumnezeu nu doreste unirea a doi tineri, casatoria nu are loc: ori moare vreunul dintre logodnici, ori se despart, ori raman necasatoriti si astfel nu se mai ajunge la taina casatoriei. Daca se ajunge insa la casatorie inseamna ca aceasta este acceptata de Dumnezeu – fie ca unirea este bine-placuta Lui, fie ca este doar acceptata. De aceea, constienti de aceasta, sotii trebuie sa se tolereze, sa fie ingaduitori unul cu celalalt. Iar seara trebuie sa discute despre intamplarile din timpul zilei, dand fiecare explicatii pentru a nu exista neintelegeri.

Sotul trebuie neaparat sa dovedeasca in mod practic sotiei ca o iubeste. Firea femeii este atat de slaba, incat indata ce vede ca sotul arata o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colega de serviciu, fie prietena, in sufletul ei se aprinde invidia.

Nu pentru ca ar fi o pornire patimasa ci, din pricina dragostei ce i-o poarta sotului, doreste ca acesta sa-i apartina in intregime. Mai mult, femeia devine invidioasa chiar daca sotul arata dragoste mamei lui. Daca ii spui: „Bine, dar este mama lui care l-a nascut, l-a crescut, i-a fost alaturi atatia anii” ea raspunde: „Da, dar o iubeste pe ea mai mult decat pe mine!”. Toate femeile asta raspund. De aceea sotul trebuie, prin tandrete, sa gaseasca „butonul” de imblanzire a sotiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viata nu avem experienta femeilor, insa epitrahilul sfintei spovedanii ne-a dezvaluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care il constatam este acela ca femeia, dupa nasterea primului copil, nu mai doreste atat rolul sexual al sotului, cat tandretea si afectivitatea acestuia. De aceea sotul trebuie sa cunoasca acest lucru si sa fie tandru cu sotia sa.

Niciodata nu trebuie ca sotul sa-i faca observatie sotiei in prezenta altora, pentru ca de multe ori, din egoism, sotii isi mustra sotiile mai ales in prezenta propriilor rude.

Sau, daca sotia da telefon sotului la serviciu, acesta sa nu-i raspunda rastit: „Lasa-ma, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci sa-i spuna: „Iubito, am treaba acum, insa te voi suna eu putin mai tarziu”. Sotia trebuie sa stie intotdeauna ca sotul o iubeste si se gandeste la ea in orice clipa, trebuie sa simta ca in inima lui ea este pe primul loc. Cand sotia va intelege si se va convinge ca sotul o iubeste, atunci devine de bunavoie asternut picioarelor lui, gata de orice jertfa.

Sotia, de multe ori, are fata de sot un comportament copilaros. De multe ori face mofturi si nazuri de copil mic. Tu, ca sot, trebuie sa te cobori „la mintea ei”, sa nu-i dispretuiesti cererile, sa incerci sa i le satisfaci si astfel sa aduci echilibrul in familie, deoarece in familie toata atentia trebuie indreptata catre madularul cel slab (firav, neputincios, n.n.) care este femeia.

Daca femeia nu simte tandretea sotului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea parintilor, nici a propriilor copii. Atat de mare e taina casatoriei, incat golul creat in inima femeii de lipsa afectivitatii sotului nu poate fi umplut nici macar de dragostea propriilor copii! Sotiei nu trebuie sa-i ascundeti nimic, pentru ca va veni vremea cand veti fi descoperiti. Sa-i spuneti totul si sa va consultati cu ea in toate. Nu e bine ca sotia sa afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Sa stiti ca firea femeiasca este pururea banuitoare, suspicioasa. Tot timpul se indoieste si se intreaba: „Oare ma iubeste sotul?” Iar daca va gasi motive de suspiciune, devine fiara. De aceea, trebuie sa stiti ca singurul lucru care o poate cuceri si poate uni familia este tandretea. Sotul ideal nu o striga pe sotie pe nume. Dupa casatorie, adevaratul nume al sotiei trebuie sa fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevarat trup si suflet.

Daca iti greseste cu ceva sotia, nu-i raspunde pe loc, atunci cand esti dominat de manie, ci seara, in dormitor cand veti fi singuri, sa-i spui cu blandete: „Stii, iubito, azi m-ai intristat cu cutare lucru”. Iar daca ii arati blandete ii va pare rau, va plange si isi va cere iertare.

Daca sotul pleaca undeva si „uita” sa-i spuna sotiei, iar aceasta afla de la colegii de serviciu, de exemplu, atat de mare este rana sufleteasca pricinuita de faptul ca nu este ea prima careia sotul sa-i spuna despre acest lucru, incat cu greu isi revine. Este nevoie, deci, de multa atentie. Daca sotia va intelege ca sotul ii este alaturi, atunci este capabila de orice jertfa. Firea feminina are nevoie de cea a barbatului. Vedeti, chiar si la manastirile de maici, daca nu exista un duhovnic bun, singure nu pot spori. Intotdeauna firea femeiasca are nevoie de sprijinul firii barbatesti.

Asadar, pe cat puteti, trebuie sa va rugati impreuna acasa. Rugaciunea facuta in comun uneste familia. Daca puteti, dimineata rugati-va impreuna, iar seara faceti impreuna Pavecernita.

E bine ca sotii sa se spovedeasca la acelasi duhovnic si sa se impartaseasca la aceeasi Sfanta Liturghie, sa mearga amandoi la aceeasi biserica. Acesta este un lucru care ii uneste foarte mult.

A venit recent un tanar la Vatopedi si mi-a spus: „Cunosc o fata si in curand ne vom casatori”. II intreb: „Va intelegeti bine?”. „Gheronda, ne intelegem foarte bine in toate”, imi zice. „Este credincioasa, merge la biserica, e ortodoxa?”. „Gheronda, sa stii ca e singura chestiune pe care n-am discutat-o!”. „Mai baiete – i-am zis atunci – acesta era primul lucru pe care trebuia sa-l puneti in discutie. Daca nu va identificati in lucrurile duhovnicesti, in credinta, atunci casatoria voastra e de pe acum destramata”. Nu se poate altfel. Temelia casatoriei este impreuna pasire pe drumul credintei. Altfel toate sunt in zadar. La Vatopedi este un monah care a fost casatorit, dar nu mergea la biserica nici el, nici sotia. Odata insa ne-a vizitat si, cercetandu-l harul Duhului Sfant, s-a schimbat si a inceput sa se spovedeasca si sa frecventeze biserica. Sotia insa era impotriva. Intr-o buna zi i-a zis: „Nu vreau sa mergi la biserica! Sa pleci de la mine!”. Erau casatoriti de trei ani. Din fericire nu aveau copii, asa incat el si-a luat bagajul si a venit la manastire. Vreau deci sa spun ca pentru o casatorie reusita, pentru o familie unita, o conditie de baza este aceasta impreuna-pasire in viata duhovniceasca.

INTREBARE: La conferinta ati spus ca ascultarea monahilor este diferita de cea a mirenilor; atunci noi cum sa aflam calea cea dreapta daca nu facem ascultare de duhovnic?

A. E.: Desigur, un mirean nu face ascultare cum trebuie sa faca un calugar fata de staret, insa pe cat puteti, sa ascultati de duhovnic.

Esenta este aceasta: daca un mirean doreste sa faca ascultare de duhovnic asa cum ar face un monah fata de staret, poate s-o faca, mai ales daca el insusi doreste. Insa duhovnicul nu trebuie sa ceara astfel de ascultare de la cei care i se spovedesc. Deci daca cineva vrea sa ne ceara sfatul in orice, noi ca duhovnici il dam cu bucurie, insa nu este corect ca duhovnicul sa considere ca mireanul pacatuieste daca nu-i cere sfatul. Pacatuieste doar monahul care nu-l intreaba pe staret.

Marturie athonita in Romania, Pelerinajul Arhimandritului Efrem- Octombrie 2002, Omilii, sinaxe, conferinte,