Strigătul tăcut al unui om singur

Viața m-a învățat că sunt 3 tipuri de oameni: cei care au fost mereu parte a ceva, cei care au fost mereu singuri, și cei care sunt integrați dar știu cum e să fii singur. Și dacă privim orice grup mai mare de 3 persoane, putem să-i identificăm pe toți.

Primii au crescut fie în familii mari, fie în biserici sau comunități cu mulți de vârsta lor. Sunt partea grupului care întotdeauna e prinsă în discuții, care, vorba românilor, se simt între oameni „ca la ei acasă”. Râd, gumesc, dezbat, se ceartă, fac totul, dar ei cu ai lor. Sunt cei angajați constant în activitățile grupului, iar asta îi face imuni la stimulii exteriori. Sunt în zona lor de comfort și nu observă pe cei care nu se simt în largul lor. Și asta nu pentru că sunt oameni răi, ci pur și simplu pentru că ei nu sunt conștienți de realitatea altora. Când ești învățat cu un lucru, nu concepi viața fără el…

A doua categorie sunt cei care s-au simțit mereu în plus. Care încă de la grădiniță, de la școala duminicală, au fost mereu tăcuți, fie pentru că au fost rejectați sau poate doar ignorați. Sunt cei care crescând au tot sperat să întâlnească un grup unde să poată să fie asimilați, dar nu l-au găsit niciodată. Sunt cei care se întreabă mereu ce-i greșit la ei, de ce nu pot fi și ei ca restul. Sunt cei care într-o încăpere plină de oameni, stau numai pe lângă pereți.

Care pe stradă merg în spatele grupului, pentru că atunci când vor să spună ceva oricum nu-i ascultă nimeni. Care la școală rămân tot în bancă deși e pauză. Sunt cei care uneori s-au închis în ei și afișează o mască de duri, dar asta doar ca să își ascundă amărăciunea, pentru că au tot încercat, dar au fost dați la o parte. Sunt cei care uneori își iau viața pentru că n-au avut un umăr pe care să plângă. Sunt cei care ar da orice să fie ca prima categorie, pentru că să fie integrați și egali sunt tot ce și-au dorit vreodată…

Cei din urmă sunt îngeri, căci atunci când văd un om nebăgat în seamă, se duc la el să-i alunge singurătatea. Și mulți n-au idee că gestul ăsta, aparent minor, pus în balanță, atârnă mai greu decât o turmă de elefanți.

Pentru că atunci când ești într-un grup, nu înțelegi cât de greu e pentru cel care stă pe margine, care nu știe cum să acționeze, care e prea timid, care e considerat prea înfumurat, care poate e judecat pentru că stă pe telefon când el de fapt face asta ca să ascundă faptul că se simte penibil în situația lui.

Oamenii ăștia știu cum e să mergi în pantofii celuilalt, fie pentru că s-au născut cu darul ăsta, fie pentru că au fost și ei cândva în a doua categorie. Sunt cei care mai aduc câte o rază de soare pe cerul înnorat al cuiva, sunt cei care previn sinucideri, cei care descoperă giuvaiere în oamenii care până atunci au trecut neobservați. Sunt cei care știu valoarea unui zâmbet, a unui simplu „Ce mai faci?”, a unei îmbrățisări, a unui mesaj, a unei bătăi pe umăr, a unei invitații la o cafea. Sunt cei care aud strigătul tăcut al unui om singur… Și sunt așa puțini la număr, deși lumea asta are atâta nevoie de ei…

Nu contează din care categorie faci parte, data viitoare când ai ocazia, pune-ți ochelarii cu dioptrii de +iubire și privește în jur. Oamenii singuri sunt, din păcate, peste tot… Așteaptă să fie găsiți. Nu îi judecați, nu spuneți că sunt pădureți, că e vina lor (chiar dacă pare că așa e), că nu se bagă ei în seamă. Nu suntem toți la fel. Unii au nevoie să fie împinși din cuib ca să își desfacă aripile și să zboare.

Făceți-i să se simtă iubiți, acceptați, doriți!

Nu subestima niciodată puterea unui „Bună! Cum te mai simți? N-ai vrea să ieșim împreună săptămâna asta?”.

Nu se știe… poate prin asta chiar salvezi viața cuiva…

Sefora Geantă